Înscrie-te prin email la Anluminură

joi, 11 aprilie 2013

Dicționar: Cosmocalia

Redeschidem, cu un acut sentiment de culpabilitate, postarea dedicată memoriei bunului nostru prieten. Cum nu găsesc, acum, un subiect legat de opera lui, am hotărât să (re-)publicăm un text al său ce se voia un adevărat program estetic, o aflare a Drumului...

     „Pitagora cel dintâi a denumit întregul cuprins al lumii cosmos, după rânduiala ce domnește în el” (Aetius, II, 1.1, în Fragmentele presocraticilor, vol. 1, Ed. Junimea, Iași, 1974, p. 163). Altminteri, și până atunci, în limba elenă, acest cuvânt însemna doar podoabă, ornament și, prin extensie, frumusețe, ordine, armonie. În realitate însă cele afirmate de Pitagora și/sau discipolii săi nu aveau alt sens - în esență - decât acela de a conștientiza o  realitate mai veche: mythos-ul grec, după Hegel, „religia frumuseții”.
     Actantul principal al acestui mythos rămâne, desigur, Homer, „gaj”, „amanet” și „ostatic” (homeros) al scriiturii spre „a sluji” (homerein) perenitatea genetică a textului. Cu alte cuvinte, intuiția cosmologică mizează ab initio pe poezie și mit ca creație, chemare subiectivă pentru domeniul esteticului (kaleō, kallon), cu toate că, în definitiv, mitul și poezia sunt entități distincte. Totuși, în conformitate cu sincretismul originar, axa paradigmatică o constituie tot mitul, singurul investit cu statutul de ontos. Dealtfel, el e - metaforic vorbind - piramida întoarsă în abisul căreia se clădește orice tentativă spre cultură ca înscriindu-se în realitatea povestirii (mythos) de la începuturile lumii.
     Altfel spus, fundalul oricărei supraviziuni estetice are inițial la bază un constituent mitic, iar „înscrierea” sensurilor permite succesiunea integrată a cosmoviziunilor de epocă. În acest sens, spre exemplu, pentru literatura europeană putem recunoaște două modalități sine qua non de manifestare „mitică” a cosmosului: Homer (mythos-ul grec) și Biblia - mythos-ul iudaic, filtrat, e drept, prin grila filosofică a celui dintâi. În fapt, de la această mare joncțiune, cosmosul grec (și creștin) va evolua ca progresie textuală până la „odiseea” lui James Joyce, arhetipalitatea iconică fiind constant definitorie a supraviziunii estetice europene (cosmocalia), măcar că acest izomorfism general va absorbi pe parcurs, repetat și din ce în ce mai des, aluviuni exterioare printr-o dilatare cvasi-nelimitată.
     O dilatare funciarmente comprehensivă, ți nu o dată ingerând, în epoca modernă mai ales, enclave, - de fapt germeni ai unei noi povestiri de tip cosmogonic, fundată actualmente nu pe mythos, ci pe ipoteze și viziune științifică. Asistăm astfel la un proces în curs de elaborare al reinstituirii Textului prin sesizarea mumificării supraviziunilor de substrat mitic și acceptarea nudă ori mediată a perspectivei scientist-galactice.
     Din punctul de vedere al morfologiei și filosofiei culturii, cosmocalia ar fi deci - în interiorul acestei tranziții istorice - un estem supracultural (model cosmologic estetic), topos diacronic al cosmoviziunilor de epocă, depășind tocmai prin aceasta sferele artei pentru a se implica în toate componentele Spiritului.
                                          (Paul Grigore, Vocația luminii, Ed. PARALELA 45, 1999) 


duminică, 1 iulie 2012

Dureros..., scandalos...

Pe la începutul anilor '90, prietenii lui Paul şi directoarea Şcolii Generale 13 au propus Ministerului Învăţământului ca şcoala în care Paul educase atâtea generaţii de elevi cât i-a permis soarta "nemiloasă" (eufemism dureros!) să primească numele său. I.S.J. şi-a dat, la rândul său, acordul şi cererea, împreună cu altele de aceeaşi natură, a fost înaintată spre aprobare iar aceasta a şi venit.
Vreme de trei, patru ani şcoala chiar s-a numit "Paul Grigore", aşa cum altele (destule numai în judeţul nostru!!) îşi poartă (cu mândrie!!) numele căpătate atunci pînă în zilele noastre. Cu sprijinul părinţilor foştilor elevi s-a făcut şi o nouă firmă, conform noii denumiri. Elevii încă ştiau cine este cel ce dă numele şcolii lor - le fusese dascăl! - şi se mândreau că, datorită personalităţii acestuia, şcoala se singularizează între cele din oraş, din  judeţ...  Noi, ceilalţi, vedeam în gest o reparaţie morală...
Numai că, după o vreme, în mod misterios, neştiut şi pe tăcute, a venit un ordin (de unde?!...) şi şcoala a revenit la denumirea anterioară, s-a dat placa jos, a fost remontată cealaltă... Copiii şi profesorii, vrând, nevrând, s-au reobişnuit cu nou-vechiul nume... Nimeni n-a dat vreo explicaţie clară, onestă, logică. Nici protestele n-au avut spor, pur şi simplu s-a acţionat după principiul "ordinul se execută, nu se discută!"
Poate cineva ar putea să-mi ofere vreo desluşire..., cea referitoare la încercarea de a stăvili apariţia a tot felul de titulaturi... dubioase pentru şcolile din draga noastră zonă geografică.., oferită unor naivi ca mine şi ca alţii, nu se susţine! Celelalte nume au rămas, "Paul Grigore" - nu!

joi, 3 mai 2012

O amintire

La una dintre întâlnirile cu scriitorii organizate de inimoasa doamnă profesoară Iustina Itu, Paul a rămas de poveste în urma unei interpelări adresate romancierului Augustin Buzura. Într-o sală înțesată de profesorime dornică să asculte confesiunile marelui prozator, Paul a sosit ceva mai târziu, orele îl împiedicaseră să fie punctual. Și-a căutat cu privirile (un fel de a spune...) un loc în sala CCD, pe vremea aceea situată undeva în coasta liceului „Unirea”, s-a așezat și, după ce a ascultat cu atenție expozeul maestrului, când i s-a lansat publicului invitația de a adresa întrebări, a fost primul, dacă nu singurul, care a pus o neașteptată (pentru noi ceilalți) întrebare: În opinia lui, nu e deloc întâmplător faptul că toate titlurile romanelor lui Buzura se-ncheie într-un cuvânt grafiat cu doi i. Ar putea prozatorul să ne destăinuie motivul... Autorul „Orgoliilor” și al „Vocilor nopții” (roman de mare succes pe-atunci) a părut surprins de întrebare, a mimat amuzamentul și a ocolit cu diplomație răspunsul așteptat, spre marea nemulțumire a lui Paul, manifestată printr-un mormăit în public și mărturisită deschis, ulterior, prietenilor. Nuanțele, domnilor, nuanțele..., în spatele amănuntelor se află esența mesajului, ne spunea Paul, convins că l-a incomodat pe Buzura cu întrebarea lui nevinovată și, doar pentru public, amuzantă.

miercuri, 4 aprilie 2012

„Şi toate nenorocirile minţii tale se vor abate asupra ta”


            Este mottoul pe care-l aleseseră prietenii pentru ciclul liric „Anluminură” din volumul de... debut cu acelaşi titlu al lui Paul Grigore. Şi nu întâmplător!
A fost 3 iunie 1989! Nu, nu cred, a fost cam 31 mai 1989. Cam atunci s-a întâmplat ca Paul să plece discret, şi totuşi... definitiv, dintre noi. Vestea a venit pe neaşteptate. La un ceas de seară tihnit, prin intermediar, Luciana, a venit de la G. C. ştirea teribilă, Paul avusese parte, în noaptea precedentă, de un grav accident de tramvai şi, cum nu avea rude în Braşov, era însoţit la Bucureşti de bunul prieten O. M., în speranţa că la un spital reputat, cineva îl va salva. E.S. punea şi el o vorbă de bine la un doctor celebru în tratamentul afecţiunilor cerebrale.
Ce se întâmplase, de fapt...? Spuneau autorităţile timpului că un individ beat a apărut imprevizibil, dând haotic din mâini şi nesigur pe picioare, din pe-atunci rău-famatul parc „Tractorul”, exact în momentul când unul din ultimele tramvaie trecea prin zonă (11,30-12), spre depou. Şi s-a întâmplat ca respectivul cetăţean cu mers împleticit şi mătăhăind din braţe, să se îndrepte vertiginos spre carosabil şi să fie acroşat de tramvai, rănit grav, dus la spital şi, apoi, pentru că posibilităţile de intervenţie eficientă ale medicilor braşoveni erau reduse, trimis la Bucureşti. Vatmanul nu avusese timp pentru a reacţiona eficient.
Insistenţa „organelor” asupra stării de ebrietate a accidentatului dar şi asupra nevinovăţiei vatmanului ne-a dat de gândit nouă, celor care îl cunoşteam bine pe Paul. În primul rând, el nu avea ce să caute în parc la ora aceea. Nu era omul care să-şi permită plimbări romantice, solitare, într-un loc..., într-un asemenea loc, cu o reputaţie atât de cunoscută lui, ca locuitor al zonei. Paul avea grave, foarte grave probleme cu simţul esenţial pentru un om al Cărţii: purta ochelari cu multe, foarte multe dioptrii (oftalmologii îi semnalaseră pericolul de a-şi pierde prăgresiv vederea până pe la 39 de ani), corecta teze cu lupa şi cu lampa de masă. Hotărât lucru: n-avea ce căuta în miez de noapte pe străzi, mai mult, în parc. Imaginea plimbăreţului nocturn şi solitar nu intra în tiparul existenţei sale.
În bârfa alimentată (ghidată?) a străzii, s-a avansat ideea că un tip beat a avut un accident de tramvai, în care numai el, victima, a fost vinovat. Ulterior, am aflat că Paul fusese într-o vizită în seara cu pricina: în sfârşit, spre bucuria noastră, hotărâse să se recăsătorească şi trecuse, din curtuoazie, pe la viitorii socri. Dar întâlnirea s-a terminat, firesc, banal, la o oră rezonabilă, şi-apoi părinţii fetei locuiau în cartier şi nu se putea explica de ce ar fi trecut Paul pe cealaltă parte a drumului care duce spre „Rulmentul”. De ce ar fi traversat şi ar fi pornit spre oraş la o oră înaintată, când el avea probleme cu vederea şi-l aşteptau cărţile, mult mai importante pentru el decât promenada... solitară? S-a îndreptat, e drept, orbecăind, spre tramvai, iar „bietul” conducător auto nu l-a putut evita. N-au existat (sau n-au fost publice) rezultate ale vreunui eventual etilotest... Să reţinem că vatmanul nu a fost cercetat, sau bănuit de..., nicidecum sancţionat în urma incidentului.
Ce-a urmat? Paul n-avea rude în Braşov, aşa că i-au fost contactaţi prietenii. Durerea şi panica noastră s-au intersectat, nu ştiam ce şi cum e de făcut. Tot O.M. a fost mintea cea mai limpede şi lucrurile păreau să meargă bine la Bucureşti, Paul dădea semne că se întrema, dar a venit şi ziua când, pe neaşteptate (mergea bine!!!) am primit vestea că Paul a murit în urma unor neaşteptate complicaţii. Prin grija „organelor” sicriul, sigilat, urma să fie trimis acasă, la Cămârzana, un sat grozav, dar uitat de lume undeva în nordul extrem al ţării. Oşenii, o dată oameni, n-au ţinut cont de autorităţi şi şi-au omenit mortul cum se cuvine, spre marea noastră (a mea!) uimire, neluând în seamă interdicţiile stabilite de autorităţi. Au desigilat sicriul şi l-au spălat, îmbrăcat, reaşezat pe cel plecat la Domnul, conform legilor nescrise, dar implacabile ale locului.
Cândva, Paul mă felicitase că n-am luat două posturi de profesor acolo de unde el fugise. Ştia bine de ce. Satul este frumos, întins pe dealuri (muncei) care încântă, dar n-are în preajmă nici un fel de aşezare... aşezată. O casă colo, alta dincolo – între ele arbori seculari sau fâneaţă. În loc de uliţe, cărări printre copaci şi peste imaşuri, fie ele şi înţărcuite. Vine din veac şi aşa va fi mereu. Păi cum îmi explicam eu că un sat are două şcoli, când una ar fi trebuit să-i fie de-ajuns! – argumenta amuzat Paul.
Pe Paul l-am cunoscut de îndată ce am venit profesor în Braşov. Aşa a vrut Cel de Sus, ca bunul dascăl, prieten şi coleg, C.G., poet de ocazie, colaborator la oficiosul judeţului, să ne facă să ne cunoaştem. El, profesor la 13, eu la 30, cu orare aproape identice, ne puteam vedea aproape zilnic. Stăteam de vorbă îndelung şi puneam, în felul nostru, ţara la cale. Apariţii editoriale, convingeri estetice, (neapărat) polemici. Expuneri de teorii în care credeam cu ardoare, împăunări cu lecturi dintre cele mai sofisticate şi mai greu de aflat. Avea un fel deosebit de a-şi construi argumentaţia, cumva didactic (adică fără fisuri în demonstraţie!), oscilând între calmul siguranţei celui ce are dreptate şi ardoarea celui vrea cu orice preţ să convingă. O vreme a stat în gazdă prin Schei, pe C. Brâncoveanu, sus, şi era mai greu de comunicat cu el. Apoi s-a mutat în cartierul şcolilor noastre, undeva la etajul 9, într-o gigantică „lamă” de nefamilişti, de pe „13 Decembrie”. Tot grupul nostru a fost fericit că treburile mergeau spre bine şi am participat activ la acest eveniment: Paul avea, în sfârşit, casă, ba încă una chiar aproape de şcoala căreia i se dăruise cu totul.
Era grozav de iubit de elevi, deşi lucra în stil propriu, inconfundabil. Într-un an a dat, ca subiect de teză la clasa a VIII-a, an terminal, să comenteze celebrul vers „Pământul e albastru ca o portocală”, şi o mamă, colegă, m-a întrebat: „ce-a vrut de la copii?” Le stimula creativitatea, lucru rar într-o vreme în care tot omul era bine calat pe clişee de care ţi-era... jenă măcar să le memorezi. Era o obişnuinţă ca Paul să parcurgă, în clasa a VIII-a, manualul de 2-3 ori (şi ce texte erau atunci!), de fiecare dată altfel, în aşa fel încât copiii să nu aibă probleme indiferent de formularea subiectului propus de Minister. Percepţia frumosului, cunoaşterea textului, logica argumentării, stăpânirea principiilor limbii – iată ce căuta să cultive la elevii săi. Şi, de cele mai multe ori, reauşea!
 Din păcate (nu! – din firea lui Paul!), era foarte franc în tot ce avea de transmis, la şcoală, copiilor, la şedinţe, părinţilor, sau pe stradă, oamenilor. Era incomod şi în consiliile  de specialitate, din şcoală ori municipale/judeţene. Şi Paul nu era prevăzător cu sine, spunea clar, direct, înfricoşător ceea ce gândea, deşi, spirit de mare literat, mai îmbrăca în alte haine lingvistice, destul de străvezii, mesajul de transmis. Ne amuzam pe tema asta! Aveam vreo două librării şi-un stand pe care le frecventam, rareori eram eu cel care să-i recomande celuilalt cărţi... Şi aici discuţiile priveau tot realitatea timpului, chiar dacă era greu descifrabile pentru lumea din jur. Paul n-avea o bibliotecă impresionantă ca număr de cărţi cumpărate, în schimb, tot ce avea reprezenta ce-i mai bun în domeniile care ne interesau.
La celebrele întruniri de la începutul anului şcolar, stăteam în ultima/penultima bancă şi discutam şoptit, dar întruna, exprimându-ne, spre amuzamentul celor din jur şi disperarea bunelor noastre inspectoare, părerile despre... directivele venite de la minister. Pentru că-l ştiau incomod în opinii, rareori, Paul era invitat/obligat de doamnele din prezidiu să-şi expună punctul de vedere. Era, întotdeauna, riscul lor, spre succesul vorbitorului şi hazul şi aprobarea majorităţii. 
O ultimă amintire, dacă eseurile, excelente, s-au salvat pentru că au apărut, majoritatea, în „Astra”, poemele lui Paul Grigore s-au păstrat datorită formidabilei intuiţii a lui O. M., care i le-a cerut autorului spre a le citi şi apoi când acesta le-a pretins imperativ, l-a tot amânat iar mai apoi i-a spus că le-a rătăcit... Paul a insistat în a-i fi restituite, înverşunat chiar, pretindea că voia să le refacă (distrugă?). Adevărul este că era grozav de exigent cu sine, cu ceea ce scria, realmente lupta cu vorba scrisă! Credea în forța cuvântului și-l irita faptul că celălalt nu decriptează încărcătura semantică pe care el o concentra în minimum de vorbe...
Şi nu c-aş vrea să fiu patetic, era un om ca şi noi, dar mai altfel, aşa că pentru mine şi ai mei, Paul Grigore este nemaipomenitul naiv şi înverşunat, puternic şi vulnerabil, copil mare, adorând copiii mici, luptător cu morile de vânt ale conformismului şi veleitarismului, autor de scrieri demne de toată atenţia, care nu sunt suficient puse în valoare şi, mai ales, un desăvârşit PRIETEN.

luni, 26 martie 2012

În loc de titlu...

Şi uite-aşa, într-o zi, doi oameni cu totul diferiţi, dar cu pasiuni comune au hotărât să experimenteze scrierea unei cărţi la... două calculatoare. Adicătelea, având o temă dată, să dialogheze, adnotând, nu pe marginile cărţii, ci pe blog, sugestiile oferite lor de autorul în discuţie: Paul Grigore, poet şi eseist braşovean, plecat spre o lume bună şi curată ca sufletul său, într-un dramatic sfârşit de mai al anului !989.
Tovarăşii sunt perechea cea mai potrivită cu putinţă: o domnişoară talentată, aş spune chiar ambiţioasă şi un domn sceptic, stând prea mult pe gânduri până la a aşterne ceva, cântărind inutil şi steril. Avântul şi cumpănirea stau şi-şi dau mâna, credem noi, în aceste rânduri. Ceea ce-i uneşte şi constituie frumuseţea paradoxală a acestei încercări este tentaţia tergiversării care le dă târcoale... ambilor, fiecare fiind posesorul unei importante doze de dulce şi lasciv bizantinism...
Pe principul enunţat de Coşbuc: "Sunt greu bătrânii de pornit, dar de-i porneşti...", ei purced hotărât la drum şi sunt siguri că finalul, he!, vorba strămoşului latin, coronat opus!