Este mottoul pe care-l aleseseră prietenii
pentru ciclul liric „Anluminură” din volumul de... debut cu
acelaşi titlu al lui Paul Grigore. Şi nu întâmplător!
A fost 3 iunie 1989! Nu, nu
cred, a fost cam 31 mai 1989. Cam atunci s-a întâmplat ca Paul să plece
discret, şi totuşi... definitiv, dintre noi. Vestea a venit pe neaşteptate. La
un ceas de seară tihnit, prin intermediar, Luciana, a venit de la G. C. ştirea
teribilă, Paul avusese parte, în noaptea precedentă, de un grav accident de
tramvai şi, cum nu avea rude în Braşov, era însoţit la Bucureşti de bunul
prieten O. M., în speranţa că la un spital reputat, cineva îl va salva. E.S.
punea şi el o vorbă de bine la un doctor celebru în tratamentul afecţiunilor
cerebrale.
Ce se întâmplase, de fapt...?
Spuneau autorităţile timpului că un individ beat a apărut imprevizibil, dând
haotic din mâini şi nesigur pe picioare, din pe-atunci rău-famatul parc „Tractorul”, exact în momentul când unul
din ultimele tramvaie trecea prin zonă (11,30-12), spre depou. Şi s-a întâmplat
ca respectivul cetăţean cu mers împleticit şi mătăhăind din braţe, să se
îndrepte vertiginos spre carosabil şi să fie acroşat de tramvai, rănit grav,
dus la spital şi, apoi, pentru că posibilităţile de intervenţie eficientă ale
medicilor braşoveni erau reduse, trimis la Bucureşti. Vatmanul nu avusese timp
pentru a reacţiona eficient.
Insistenţa „organelor” asupra
stării de ebrietate a accidentatului dar şi asupra nevinovăţiei vatmanului ne-a
dat de gândit nouă, celor care îl cunoşteam bine pe Paul. În primul rând, el nu
avea ce să caute în parc la ora aceea. Nu era omul care să-şi permită plimbări
romantice, solitare, într-un loc..., într-un asemenea loc, cu o reputaţie atât
de cunoscută lui, ca locuitor al zonei. Paul avea grave, foarte grave probleme
cu simţul esenţial pentru un om al Cărţii: purta ochelari cu multe, foarte
multe dioptrii (oftalmologii îi semnalaseră pericolul de a-şi pierde prăgresiv vederea
până pe la 39 de ani), corecta teze cu lupa şi cu lampa de masă. Hotărât lucru:
n-avea ce căuta în miez de noapte pe străzi, mai mult, în parc. Imaginea
plimbăreţului nocturn şi solitar nu intra în tiparul existenţei sale.
În bârfa alimentată (ghidată?)
a străzii, s-a avansat ideea că un tip beat a avut un accident de tramvai, în
care numai el, victima, a fost vinovat. Ulterior, am aflat că Paul fusese într-o
vizită în seara cu pricina: în sfârşit, spre bucuria noastră, hotărâse să se recăsătorească
şi trecuse, din curtuoazie, pe la viitorii socri. Dar întâlnirea s-a terminat,
firesc, banal, la o oră rezonabilă, şi-apoi părinţii fetei locuiau în cartier
şi nu se putea explica de ce ar fi trecut Paul pe cealaltă parte a drumului
care duce spre „Rulmentul”. De ce ar
fi traversat şi ar fi pornit spre oraş la o oră înaintată, când el avea
probleme cu vederea şi-l aşteptau cărţile, mult mai importante pentru el decât
promenada... solitară? S-a îndreptat, e drept, orbecăind, spre tramvai, iar „bietul”
conducător auto nu l-a putut evita. N-au existat (sau n-au fost publice) rezultate
ale vreunui eventual etilotest... Să reţinem că vatmanul nu a fost cercetat,
sau bănuit de..., nicidecum sancţionat în urma incidentului.
Ce-a urmat? Paul n-avea rude
în Braşov, aşa că i-au fost contactaţi prietenii. Durerea şi panica noastră
s-au intersectat, nu ştiam ce şi cum e de făcut. Tot O.M. a fost mintea cea mai
limpede şi lucrurile păreau să meargă bine la Bucureşti, Paul dădea semne că se
întrema, dar a venit şi ziua când, pe neaşteptate (mergea bine!!!) am primit
vestea că Paul a murit în urma unor neaşteptate complicaţii. Prin grija
„organelor” sicriul, sigilat, urma să fie trimis acasă, la Cămârzana, un sat
grozav, dar uitat de lume undeva în nordul extrem al ţării. Oşenii, o dată
oameni, n-au ţinut cont de autorităţi şi şi-au omenit mortul cum se cuvine,
spre marea noastră (a mea!) uimire, neluând în seamă interdicţiile stabilite de
autorităţi. Au desigilat sicriul şi l-au spălat, îmbrăcat, reaşezat pe cel plecat la Domnul, conform
legilor nescrise, dar implacabile ale locului.
Cândva, Paul mă felicitase că
n-am luat două posturi de profesor acolo de unde el fugise. Ştia bine de ce. Satul
este frumos, întins pe dealuri (muncei) care încântă, dar n-are în preajmă nici
un fel de aşezare... aşezată. O casă colo, alta dincolo – între ele arbori
seculari sau fâneaţă. În loc de uliţe, cărări printre copaci şi peste imaşuri,
fie ele şi înţărcuite. Vine din veac şi aşa va fi mereu. Păi cum îmi explicam
eu că un sat are două şcoli, când una ar fi trebuit să-i fie de-ajuns! –
argumenta amuzat Paul.
Pe Paul l-am cunoscut de
îndată ce am venit profesor în Braşov. Aşa a vrut Cel de Sus, ca bunul dascăl,
prieten şi coleg, C.G., poet de ocazie, colaborator la oficiosul judeţului, să ne facă
să ne cunoaştem. El, profesor la 13,
eu la 30, cu orare aproape identice,
ne puteam vedea aproape zilnic. Stăteam de vorbă îndelung şi puneam, în felul
nostru, ţara la cale. Apariţii editoriale, convingeri estetice, (neapărat)
polemici. Expuneri de teorii în care credeam cu ardoare, împăunări cu lecturi
dintre cele mai sofisticate şi mai greu de aflat. Avea un fel deosebit de a-şi
construi argumentaţia, cumva didactic (adică fără fisuri în demonstraţie!),
oscilând între calmul siguranţei celui ce are dreptate şi ardoarea celui vrea
cu orice preţ să convingă. O vreme a stat în gazdă prin Schei, pe C. Brâncoveanu,
sus, şi era mai greu de comunicat cu el. Apoi s-a mutat în cartierul şcolilor
noastre, undeva la etajul 9, într-o gigantică „lamă” de nefamilişti, de pe „13
Decembrie”. Tot grupul nostru a fost fericit că treburile mergeau spre bine şi am
participat activ la acest eveniment: Paul avea, în sfârşit, casă, ba încă una
chiar aproape de şcoala căreia i se dăruise cu totul.
Era grozav de iubit de elevi,
deşi lucra în stil propriu, inconfundabil. Într-un an a dat, ca subiect de teză
la clasa a VIII-a, an terminal, să comenteze celebrul vers „Pământul e albastru ca o portocală”, şi
o mamă, colegă, m-a întrebat: „ce-a vrut de la copii?” Le stimula
creativitatea, lucru rar într-o vreme în care tot omul era bine calat pe clişee
de care ţi-era... jenă măcar să le memorezi. Era o obişnuinţă ca Paul să
parcurgă, în clasa a VIII-a, manualul de 2-3 ori (şi ce texte erau atunci!), de
fiecare dată altfel, în aşa fel încât copiii să nu aibă probleme indiferent de
formularea subiectului propus de Minister. Percepţia frumosului, cunoaşterea
textului, logica argumentării, stăpânirea principiilor limbii – iată ce căuta
să cultive la elevii săi. Şi, de cele mai multe ori, reauşea!
Din păcate (nu! – din firea lui Paul!), era
foarte franc în tot ce avea de transmis, la şcoală, copiilor, la şedinţe,
părinţilor, sau pe stradă, oamenilor. Era incomod şi în consiliile de specialitate, din şcoală ori municipale/judeţene. Şi
Paul nu era prevăzător cu sine, spunea clar, direct, înfricoşător ceea ce
gândea, deşi, spirit de mare literat, mai îmbrăca în alte haine lingvistice,
destul de străvezii, mesajul de transmis. Ne amuzam pe tema asta! Aveam vreo
două librării şi-un stand pe care le frecventam, rareori eram eu cel care să-i
recomande celuilalt cărţi... Şi aici discuţiile priveau tot realitatea
timpului, chiar dacă era greu descifrabile pentru lumea din jur. Paul n-avea o
bibliotecă impresionantă ca număr de cărţi cumpărate, în schimb, tot ce avea
reprezenta ce-i mai bun în domeniile care ne interesau.
La celebrele întruniri de la
începutul anului şcolar, stăteam în ultima/penultima bancă şi discutam şoptit,
dar întruna, exprimându-ne, spre amuzamentul celor din jur şi disperarea
bunelor noastre inspectoare, părerile despre... directivele venite de la
minister. Pentru că-l ştiau incomod în opinii, rareori, Paul era invitat/obligat
de doamnele din prezidiu să-şi expună punctul de vedere. Era, întotdeauna,
riscul lor, spre succesul vorbitorului şi hazul şi aprobarea majorităţii.
O ultimă amintire, dacă
eseurile, excelente, s-au salvat pentru că au apărut, majoritatea, în „Astra”, poemele lui Paul Grigore s-au
păstrat datorită formidabilei intuiţii a lui O. M., care i le-a cerut autorului spre a le
citi şi apoi când acesta le-a pretins imperativ, l-a tot amânat iar mai apoi i-a spus că le-a rătăcit...
Paul a insistat în a-i fi restituite, înverşunat chiar, pretindea că voia să le
refacă (distrugă?). Adevărul este că era grozav de exigent cu sine, cu ceea ce scria, realmente lupta cu vorba
scrisă! Credea în forța cuvântului și-l irita faptul că celălalt nu decriptează încărcătura semantică pe care el o concentra în minimum de vorbe...
Şi nu c-aş vrea să fiu
patetic, era un om ca şi noi, dar mai altfel, aşa că pentru mine şi ai mei,
Paul Grigore este nemaipomenitul naiv şi înverşunat, puternic şi vulnerabil, copil
mare, adorând copiii mici, luptător cu morile de vânt ale conformismului şi
veleitarismului, autor de scrieri demne de toată atenţia, care nu sunt
suficient puse în valoare şi, mai ales, un desăvârşit PRIETEN.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu